V.
ZEIȚA LUNĂ LA ÎNTÂLNIREA
CU ZEUL SOARE
Vara a sosit ... cu a ei vrajă,
Frunzulița plecă cu prietenele pe plajă,
În căutarea Zeului, de Făt-Frumos,
În apele mării în valul cel spumos.
Pe nisipul alb, cu firicele de praf în zare tot privea,
Vântul cel năpraznic, pe la urechile ei, îi șoptea,
Că un val din depărtare se-înălță până la soare,
Cu un Prinț, sincer voinic, coborând pe el călare.
La auzul acestei vești a șoptirii,
Frunzulița se pierdu prin visele-amintirii,
Pentru ea sosi ziua cea mare,
Din această viață trecătoare!
Să-l întâlnească, pe Zeul Flacără Soare.
Nu-și închipui să sosească pe valul nemuririi,
Din oceanul ce cutremură și-un tsunami,
Din valuri ieși triumfător ca un Zeu învingător,
Pe-a lui rază și ținând în brațe o iubire a stelelor!
Frunzulița se pierdu de tot cu firea,
La iubirea ce se făcu soră cu întâlnirea,
Pe o mare și-un ocean învolburat,
Acum, nu-i mai fi frică de păcat.
Flacăra Iubirii, apăruse în viața ei, de Zeiță a Iubirii,
O întâlnire hărăzită și la urmă împlinită, de mica stea a nașterii,
O iubire din stele, se regăsiră, pe nisipuri în mistere,
Două inimi clandestine – își aprinse Flacăra Iubirii Eterne!
